Despre neputința învățată – partea I.

05.04.2021

Cum se cultivă încrederea în sine? Ce influență are mediul? Cum știm când avem o problemă cu încrederea în sine?

Încrederea în sine este un concept care a preocupat mulți psihologi, pedagogi și filozofi de-a lungul timpului. Este o dorință mai mult sau mai puțin conștientă a fiecărei ființe umane.

O rețeta clară și ușor de pus în practică pentru a avea încredere în tine nu există totuși.

În schimb să distrugi încrederea și să cultivi în loc neputința pare mai ușor de făcut.

Chiar sistemul educațional tradițional și dascălii pot fi, în mod ironic, “instrumentele” prin care respectul și încrederea în sine a generații întregi de copii au de suferit.

Profesorii au fost printre primii care au pătimit la instalarea sistemului comunist. Ei au fost batjocoriți, reduși la tăcere sau înlăturați, alături de mulți alții care au îndrăznit să-și exprime puncte de vedere diferite sau să se comporte diferit față de directivele sistemului. Adică majoritatea celor care aveau un rol important în educația și funcționare comunității: oameni de afaceri, oameni harnici, scriitori, meșteri, dascăli, preoți și lideri de opinie.

Menirea școlii este să ofere cunoștințe esențiale pentru ca societatea să funcționeze la standardele impuse și să aducă abilitățile practice la un nivel de conformitate. Sistemul școlar nu este echipat să se ocupe de fiecare copil pentru a-l susține în procesul de auto-cunoaștere, să-i hrănească individualitatea și să susțină potențialul unic.

Comunismul însă a ridicat școala și „educația” din școală la nivel de instrument de anihilare a personalității, a libertății de comunicare, a opțiunilor personale, a spiritului de contribuție și colaborare.

Majoritatea părinților de azi au crescut în acest tip de școală, „educați” de părinți care au învățat astfel.

Ce înseamnă lipsa încrederii în sine?

Această lipsă de încredere în sine se vede în pasivitate, în dependențe și în dificultăți de comunicare și de colaborare.

Tot din lipsă de încredere vine și nevoia oamenilor de a abuza fizic sau doar verbal, nevoia exacerbată de a-și impune punctul de vedere sau de a înjosi persoanele care nu sunt de acord cu ei, imposibilitatea de a recunoaște nevoile celuilalt și lipsa de empatie și  amabilitate.

O persoană lipsită de încredere în sine nu are o viziune asupra propriei vieți și nu își asumă rolul în diversele ecosisteme și responsabilitățile care derivă din aceste roluri. Există o nepotrivire între intenții sau vise și comportamente și acțiuni. Are dificultăți în a-și stabili obiective și a face pași concreți pentru a le transforma în realitate.

Sună familiar? Vezi aceste tipare la tine sau la cei din jurul tău?

Eu recunosc în mine și la cei din jurul meu aceste tipare moștenite.

Mai grav este că transmitem involuntar copiilor noștri aceste tipare:

• ideea că tu nu știi ce este bine pentru tine, că nu ai un rol și un rost în afară de ceea ce „sistemul” îți impune
• că educația se rezumă la informațiile și cărțile furnizate de școală;
• că „statul”, în prezent „corporația” trebuie să-ți dea un loc de muncă și un salariu care să-ți acopere cheltuielile sau să te promoveze indiferent de valoarea pe care tu o aduci;
• că nu trebuie să ai încredere în cei din jur, că te trădează;
• că tu nu contezi în mersul lucrurilor, pentru că anumite lucruri așa sunt și nu pot fi schimbate;
• că tu nu ai dreptul să-ți exprimi punctul de vedere;
• că opțiunile îți sunt limitate și că dacă nu ești doctor sau inginer, atunci nu contezi.

Am încercat să transmit cât mai puține din aceste „mesaje” către copiii mei.

Am explorat, am studiat și am lucrat cu mine însămi pentru a ieși din această mentalitate de neputință și de limitări, de multe ori doar moștenite, dar adânc prezente în mine.

Eu crec că românul nu s-a născut neapărat neputincios, ci sentimentul de neputință și de lipsuri i-a fost inoculat încet-încet, timp de câteva generații. Mai cred că împreună putem schimba asta pentru copiii noștri.

Ce poți să faci ca să schimbi felul în care îți educi copilul?

• Poți să aștepți ca sistemul educațional din România să se transforme radical și să devină un spațiu în care calitățile și talentele copilului tău să fie susținute.
• Poți lucrezi cu tine în zona ta de creștere și dezvoltare personală și să încerci să suplinești minusurile din comunitate, fiind tu însuți model de om care să-l inspire și să-l ajute să-și croiască propriul.
• Poți să devii un părinte competent și educat, să preiei pe umerii tăi întreaga responsabilitate a educației și evoluției unei alte ființe umane.
• Poți să aștepți ca el să crească și să ajungă să facă singur un declic și să-și descopere individualitatea, valoarea și să acționeze în consecință.
• Sau poți să își recunoști limitele și pe cele ale sistemul educațional tradițional și poți să folosești surse alternative pentru a susține individualitatea și potențialul unic al copilului tău. În timp ce, poate, te ocupi și de dezvoltarea ta.

Tu ce alegi pentru tine și pentru copilul tău?

Autor: Oana Zapca