Despre schimbarea în educație

05.04.2021

Cum mănânci un elefant? Răspunsul la această întrebare este: bucată cu bucată.

Nu spun să ne apucăm să mâncăm elefanți. Dar aceasta este o tehnică foarte bună în rezolvarea oricărui lucru care pare imposibil. Începem cu bucățele mici, acțiuni simple și încet-încet imposibilul devine posibil. 

În timp, am ajuns să nu mai cred că putem să facem schimbări radicale în educație. Cred însă  în puterea fiecărei interacțiuni și în dreptul fiecărui copil de a crește frumos și a dezvolta relații umane sănătoase.

Așa că mi-am propus să lucrez cu fiecare “bucățică” și să ajut la creșterea încrederii copiilor  în forțele proprii.

Și totuși cum schimbăm lumea?

Copiii de astăzi sunt adulții de mâine și, sper eu, vor fi mai performanți și mai pregătiți pentru progres.

Cred în educație și cred că acești copii au nevoie mai mult ca oricând de o busolă internă, mai ales acum, în era informației și vitezei.

Dar nu vorbim despre o educație rigidă, care să ofere cunoștințe prăfuite într-un cadru anost, depersonalizat și depersonalizant.

Cred într-o educație care să  ofere structura pe care așezăm apoi toate competențele, care ne ajută în scopul nostru și mecanismele de selecție și însușirea acestor competențe, dar și transpunerea lor în practică.

Cred într-un demers educațional care să permită copiilor:

• să-și prețuiască individualitatea
• să-și hrănească pasiunile și motivația de a se dezvolta
• să-și trăiască viața la potențialul lor maxim.

Competența și eficiența personală se vede în felul în care copiii se implică, în simțul răspunderii, în harnicia și curiozitatea lor. Din competențe se vede și în profunzimea cu care analizează teme esențiale precum iubirea, prietenia, fragilitatea, destinul, potențialul, compasiunea.

Încrederea în sine este o construcție, iar competența confirmată prin acțiuni și rezultate, duce la o și mai mare încredere în sine.

Haosul existent în sistemul educațional tradițional, programa învechită, combinată uneori cu lipsa unor modele și a unui cadru de exercitare și practicare a diverselor competențe pentru viață erodează această încredere în sine și anesteziază responsabilitatea și orientarea către acțiune.

Așa apar copiii debusolați, lipsiți de viziunea propriului destin, cu dependențe de tehnologie, cu obiceiuri alimentare nesănătoase, incapabili să își exercite liberul arbitru într-un mod armonios cu cei din jur, cu un vocabular redus și dificultăți de a-și gestiona și comunica nevoile și emoțiile.

Poate școala tradițională să descopere potențialul fiecărui copil? 

Lucrul acesta se poate întâmpla doar accidental, pentru anumiți copii, în anumite contexte.

Și se poate vorbi doar de un mare noroc ca cei mici să găsească anumiți profesori și mentori deosebiți. Mare noroc să li se acorde atenția cuvenită, iar cadrul didactic să fie un izvor de energie pozitivă.

Formarea calitativă a profesorilor este o condiție fundamentală pe care se bazează un sistem de instruire de calitate și duce la formarea unei societăți de calitate.

Dar câți profesori sunt într-adevăr parteneri strategici în dezvoltarea copiilor?

Părerea mea este că școala nu a fost niciodată menită să producă personalități sau să susțină și să promoveze unicitatea. Dimpotrivă. Sistemul de educaţie uniformizează şi pune lucrurile într-un fel de șablon. Este foarte greu să se facă o şcoală personalizată pe nevoile și competențele fiecărui elev.

De aceea, ghidarea copilului este poate cea mai importantă misiune a părinților, a profesorilor (nu a școlii în sine), a mentorilor și adulților din comunitatea în care copiii cresc.